Petre Tutea Si Cioran Essay

Marele vagabond al unei metafizici imbatranite: Pasiunea lui Emil Cioran

Vladimir Tismaneanuaprilie 7, 2011Cultura, Politica & Doctrine
15 comentarii8,703 Vizualizari

Tweet

A fost, nu ma indoiesc, cel mai central european intelectual roman (dar si francez) al veacului XX.  A trait o existenta sub zodia utopiei, a dilemelor identitare si a nevrozelor politice. Nascut la Răşinari in urma cu o suta de ani, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. A detestat orice schematism descarnat,orice formula filosofica inghetata, s-a indoit de toate precum si de el insusi. A trait sub semnul disperarii, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios, gelos si adeseori  irascibil, caruia s-a obstinat sa-i azvarle mereu manusa unui dispret infrigurat. A fost indragostit de neant, se simtea bine doar in acel deşert al melancoliei cotropitoare caruia ii putem spune geniul inadaptarii ori vocatia de a fi mereu impotriva si mereu dezradacinat, Emil cel fara-de tara, Emil cel fara-de-casa (Heimatslosigkeit). A fost marele vagabond al unei metafizici imbatranite.  Dintre filosofii francezi ai timpului sau, l-as asemui cu un Vladimir Jankélévitch ori cu Emmanuel Levinas. Unii l-au numit nihilist. Nu cred ca putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degraba de o suprema, apasatoare, terorizanta descumpanire. Lumea este stramb alcatuita, suntem mereu dependenti de obligatii decizionale care sa dovedesc de atatea ori nefericite, chiar dezastruoase.

In tinerete, cum o marturisea chiar el, Cioran s-a contaminat cu virusul radicalismului utopic, fusese, spre a relua formula lui Czeslaw Milosz, un “sclav al Istoriei”, un motiv suficient de puternic pentru a dezvolta ulterior un scepticism total in raport cu cantecele de sirena ale ideologiilor de orice culoare.  A fost asadar un intelectual atras, ori mai precis spus sedus de promisiunile oraculare ale fascismului (putea merge in les folles années trente, la fel de bine, ori de rau, spre comunism, nu degeaba il admira pe Lenin). Mediocritatea burgheza proprie acelei low and dishonest decade (W. H. Auden), tihna unei democratii imperfecte, dar reale, il plictisea, il infuria, in scotea din minti. Voia another country, o Romania transfigurata, o Romanie nefilistina, o Romanie capabila de delir, de salturi mortale, de autenticitate, de aventuri imperiale. Intr-un text de o sinceritate unica, acea confesiune sfasietoare care este “Mon Pays” Cioran a spus mai multe lucruri dure despre orbirea sa juvenila decat toti adversarii sai reuniti. La un ceas cand Romania democratica avea o vitala nevoie de prieteni, nu de inamici, a ales sa o deteste, lucru pe care avea sa-l regrete o viata.  Avea o chemare spre existentialismul apocaliptic (inclinatie observata de Gabriel Liiceanu). Paradoxal, era un revolutionar care iubea traditia conservatoare. Facea parte, ca si Ludwig Klages, intre aceia care in lupta dintre suflet si spirit iau partea celui dintai. Intr-un text aparut in “Partisan Review” il numeam un revolutionar mistic. Un revolutionar, cum se spune, fur ewige Dinge. Este vorba de acel sindrom pe care istoricul Jeffrey Herf l-a definit drept al modernismului reactionar. Imi amintesc discutiile purtate cu Matei Calinescu despre generatia lui Cioran ca parte a unui fenomen european de respingere exasperata, dar si de asumare temerara a modernitatii. In eseul sau clasic despre “Joseph de Maistre si originile fascismului”, marele ganditor liberal care a fost Isaiah Berlin il citeaza elogios pe Cioran.

Tot astfel, dupa ce in tinerete scrisese “Schimbarea la fata a Romaniei”, o carte-manifest, o carte-dinamita, revelatoare pentru febra ideologica de atatea ori distructiva a acelor timpuri, maturul Cioran a protestat impotriva oricarei forme de xenofobie. Paginile despre evrei din “La tentation d’exister” raman un omagiu de o imensa caldura, as spune dragoste, adus unui popor de solitari si martiri. La fel, ceea ce scris despre maghiari , ceea ce a spus in convorbirile cu prietenii sai, intre care istoricul François Fejto, ar trebui predat in scolile din Romania pentru a depasi viziunile primitive care inca ipotecheaza si impiedica analizele sincere si oneste.  Cum a putut acest om de o inteligenta nepereche, indragostitul de Schopenhauer, Nietzsche, Simmel, Scheler si Bergson, sa imbratiseze tezele extremiste? Ce demon il va fi inrobit? Nu vom intelege niciodata aceasta optiune intelectuala din timpurile acelea sumbre, cand, cum spunea François Furet, ambele radicalisme, comunismul si fascismul, aveau un viitor tocmai pentru ca democratia parea definitiv condamnata, daca vom proceda reductionist, operand cu verdicte apriorice si apodictice.

Cred ca o cheie pentru intelegerea acestei pasiuni o ofera un text scris de Paul Nizan in 1934 inca ii compara pe André Malraux si Martin Heidegger. Sa nu uitam, la acea data, Malraux era o vedeta a stangii antifasciste si pro-sovietice, iar Heidegger acceptase sa devina rectorul Universitatii din Freiburg numit de regimul nazist. Discursurile revolutionare ale lui Malraux sunau tulburator de asemanator cu faimosul discurs rectoral al lui Heidegger. Heidegger exalta “grandoarea istorica a nazismului”, Malraux pe aceea a bolsevismului.  Observa Nizan ca in opera lui Malraux, ca si in aceea a lui Heidegger, si as spune si in gandirea lui Cioran, era vorba de angoasa, de disperare, de refuzul masificarii, de “iremediabila solitudine ce caracterizeaza conditia umana”. Iata cuvintele criticului pe atunci comunist, intelectualul admirat de fostii sai colegi de la Ecole Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre si Raymond Aron, omul care avea sa rupa cu stanga stalinista dupa Pactul Molotov-Ribbentrop si care murea pe front in 1940, la doar 35 de ani, ingretosat de atatea infamii, abdicari si tradari. Lui Nizan, asadar, Malraux ii amintea de “acel mare ganditor si filosof contemporan, Martin Heidegger, pentru care, ca si pentru Malraux, esenta vietii umane se aflla in angoasa si disperare. Aceasta apropiere este extrem de simptomatica pentru perioada istorica actuala. La acest ceas de declin al civilizatiei burgheze, unii mari ganditori au descoperit subit ca, in confruntarea cu neantul, angoasa si disperarea reprezinta o realitate pentru om…La intrebarea fundamentala ‘Cum te poti sustrage angoasei si mortii?’, cei doi ofera raspunsuri diferite. Heidegger a gasit un raspuns in acceptarea totala si neconditionata a national-socialismului. Malraux, la randul sau, a incercat sa invinga aceasta angoasa. El a aflat in actiune, in orice fel de actiune, forta pentru a o depasi ori macar pentru a o putea ignora. Actiunea il poate proteja pe individ impotriva disperarii si angoasei…ea este suprema forma de eroism revolutionar”. (textul lui Nizan a aparut in “Literaturnaia Gazeta” inaintea sosirii lui Malraux in URSS pentru a participa la primul congres al scriitorilor sovietici, v. Curtis Cate, “André Malraux: A Biography”, New York: Fromm International Publishing Corporation, 1995, p. 202). Poate ca ar merita ca unii dintre cei care scriu in graba, cu porniri inflamat-justitiare, despre aceste destine intelectuale sa mediteze la cuvintele lui Nizan. M-am ocupat de relatia lui Heidegger cu nazismul intr-un text aparut pe blogul meu.

http://tismaneanu.wordpress.com/?s=metapolitica

Spre deosebire de un Georg Lukács care a ramas pana in ultima clipa fidel pariului sau bolsevic (“Cel mai rau socialism este superior celui mai bun capitalism”, interviu cu Franco Ferraroti, 1970), Cioran a inteles ca a gresit. Si-a asumat ceea ce Marta Petreu numeste “trecutul deocheat”. A facut pace cu valorile liberalismului democratic (din nou, opusul unui Lukács ori Carl Schmitt). Si-a purtat crucea cu demnitate, a expiat, a agonizat, a patimit, a sublimat supliciul in acele “silogisme ale amaraciunii” in absenta carora lumea noastra ar fi mult mai absurda si mai mohorata. Pentru că din deznadejdea lui Cioran se nasc zorii unei posibile redemptiuni. Nu este disperarea sterilitatii, ci acel fior ce nu poate fi domolit al unei eterne neputinte, dar si al unei vesnice obligatii de a gasi sens acestei lumi. Dintre cartile lui Cioran, favorita mea ramane “Histoire et utopie”. Acolo am aflat secretul dictaturilor totalitare dintr-un veac dominat de naluciri ideologice: “O lume fara tirani ar fi ca o gradina zoologica fara hiene”.  Aceasta carte a lui Cioran ar fi una dintre acelea pe care le-as lua cu mine daca ar fi sa-mi petrec restul zilelor pe o insula pustie.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Share|


Born in 1911 in Rasinari, a small village in the Carpathian Mountains of Romania, raised under the rule of a father who was a Romanian Orthodox priest and a mother who was prone to depression, Emil Cioran wrote his first five books in Romanian. Some of these are collections of brief essays (one or two pages, on average); others are collections of aphorisms. Suffering from insomnia since his adolescent years in Sibiu, the young Cioran studied philosophy in the “little Paris” of Bucarest. A prolific publicist, he became a well-known figure, along with Mircea Eliade, Constantin Noïca, and his future close friend Eugene Ionesco (with whom he shared the Royal Foundation’s Young Writers Prize in 1934 for his first book, On the Heights of Despair).



Influenced by the German romantics, by Schopenhauer, Nietzsche and the Lebensphilosophie of Schelling and Bergson, by certain Russian writers, including Chestov, Rozanov, and Dostoyevsky, and by the Romanian poet Eminescu, Cioran wrote lyrical and expansive meditations that were often metaphysical in nature and whose recurrent themes were death, despair, solitude, history, music, saintliness and the mystics (cf. Tears and Saints, 1937) – all of which are themes that one finds again in his French writings. In his highly controversial book, The Transfiguration of Romania (1937), Cioran, who was at that time close to the Romanian fascists, violently criticized his country and his compatriots on the basis of a contrast between such “little nations” as Romania, which were contemptible from the perspective of universal history and great nations, such as France or Germany, which took their destiny into their own hands.

After spending two years in Germany, Cioran arrived in Paris in 1936. He continued to write in Romanian until the early 1940s (he wrote his last article in Romanian in 1943, which is also the year in which he began writing in French). The break with Romanian became definitive in 1946, when, in the course of translating Mallarmé, he suddenly decided to give up his native tongue since no one spoke it in Paris. He then began writing in French a book that, thanks to numerous intensive revisions, would eventually become the impressive A Short History of Decay (1949) -- the first of a series of ten books in which Cioran would continue to explore his perennial obsessions, with a growing detachment that allies him equally with the Greek sophists, the French moralists, and the oriental sages. He wrote existential vituperations and other destructive reflections in a classical French style that he felt was diametrically opposed to the looseness of his native Romanian; he described it as being like a “straight-jacket” that required him to control his temperamental excesses and his lyrical flights. The books in which he expressed his radical disillusionment appeared, with decreasing frequency, over a period of more than three decades, during which time he shared his solitude with his companion Simone Boué in a miniscule garret in the center of Paris, where he lived as a spectator more and more turned in on himself and maintaining an ever greater distance from a world that he rejected as much on the historical level (History and Utopia, 1960) as on the ontological (The Fall into Time, 1964), raising his misanthropy to heights of subtlety (The Trouble with being Born, 1973), while also allowing to appear from time to time a humanism composed of irony, bitterness, and preciosity (Exercices d’admiration, 1986, and the posthumously published Notebooks).


Denied the right to return to Romania during the years of the communist regime, and attracting international attention only late in his career, Cioran died in Paris in 1995.



Nicolas Cavaillès



Translated by Thomas Cousineau

Cioran - Amazon US

Cioran - Amazon UK

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *